VIATA DE COLUMBOFIL - Cap. III - Litere si cifre, de Marius Nicolae

Capitolul III

LITERE ȘI CIFRE

„Convingerile noastre în legătură cu ceea ce suntem şi ceea ce putem fi determină cu precizie ceea ce vom fi. Dacă credem în magie, vom trăi o viaţă magică.”

- Anthony Robbins

În urmă cu câţiva ani, atunci când Mircea îşi construise noua casă şi se mutase împreună cu soţia în vecinătatea lui Ionel, fusese fascinat de porumbeii vecinului său:

-          Lumea columbofilă poate fi dezarmant de seducătoare, capacitatea porumbeilor de a ne magnetiza, transmiţându-ne energie pozitivă, ne poate cuceri cu totul făcându-ne să uităm de grijile şi problemele cotidiene, îi spusese Ionel. Odată ce porţile propriei tale inimi se deschid către această lume mirifică, cu greu mai poţi renunţa, Mircea. Vei încerca să fii din ce în ce mai bun, vei face totul să-ţi îmbunătăţeşti rezultatele propriilor porumbei şi, în primul rând, pe tine însuşi.

Citind uimirea de pe faţa vecinului său, bărbatul de şaizeci de ani continuase:

-          Sportul columbofil este ca un puzzle, pe care încercăm să-l rezolvăm pentru imensa bucurie de moment, atunci când descoperim piesa potrivită. În acea clipă uităm de toate frustrările, nervii şi problemele, în acea clipă putem vibra la unison cu Universul. Ne simţim de parcă toată lumea ar fi a noastră. Cine a trăit această stare cu greu o va putea uita. Va face totul pentru a o regăsi.

După câteva momente, în care a încercat să rumege spusele lui Ionel, tânărul l-a întrebat:

-          Îmi poţi explica noţiunile de bază ale acestui sport? De ce trebuie să ţinem cont?

-          Înainte de toate trebuie să dispunem de porumbei buni, de calitate. Fără aceştia nu are rost să pornim la drum. Doar dacă avem destul timp de pierdut.

Erau atât de multe lucruri de spus despre acest minunat sport. Ionel se gândea cum să se exprime cât mai succint.

-          Însă porumbeii buni sunt doar primul pas. Sarcina cea mare ne revine nouă, crescătorilor de porumbei, columbofililor. De noi depinde dacă vom putea păstra la cel mai înalt nivel calitatea acestora, printr-o schemă de împerecheri bine gândită a păsărilor selecţionate din propria crescătorie sau din importuri inteligent făcute. Tot nouă ne revine marea responsabilitate de a asigura sănătatea păsărilor. În primul rând prin construirea unei crescătorii adecvate şi menţinerea acesteia într-o stare decentă de curăţenie, pentru a oferi un climat proprice porumbeilor. Apoi, asigurând o hrană corespunzătoare la care se adaugă suplimente naturale, obligatorii în alimentaţia porumbeilor de concurs. Este tot de datoria noastră să observăm o eventuală stare de boală şi să administrăm tratamentul corect, dar mai ales la timp. Dacă păsările angajate la concurs nu sunt perfect sănătoase, atunci ne minţim în primul rând pe noi înşine, deoarece nu ne putem da seama de adevăratul lor potenţial.

-          Bănuiesc că, în timpul concursurilor, păsările fiind supuse unor condiţii destul de dure se pot îmbolnăvi.

-          Ai intuit bine, Mircea! Atunci când un organism este supus stresului, energia acestuia se concentrează doar pe acest fapt, iar sistemul imunitar rămâne descoperit, putând ieşi la suprafaţă bolile ascunse. În sezon, porumbeii sunt supuşi periodic, la fiecare sfârşit de săptămână, unui stres continuu, stres care va duce la o dezactivare pe termen lung a funcţiilor de apărare, iar în cele din urmă organismul va ceda şi porumbelul se va pierde.

-          Ce putem face pentru a întâmpina acest lucru?

-          Va trebui să recuperăm foarte bine păsările, la întoarcerea lor acasă. De asemenea, va trebui să le pregătim în concondanţă cu condiţiile de zbor ale următoarei etape. Pentru a putea aspira la rezultate bune, porumbelul nostru va trebui să atingă forma de top, iar această condiţie fizică se poate obţine doar dacă avem de-a face cu o pasăre sănătoasă, bine antrenată, recuperată şi pregătită corespunzător. În lipsa oricărei verigi a acestui lanţ, nu vom obţine decât deziluzie. În schimb, un porumbel care intră în formă va fi greu de oprit în drumul lui spre casă.

Trecuseră câţiva ani buni de la această discuţie. Însă Mircea nu uitase niciodată cuvintele mentorului său. Începuse să crească porumbei voiajori şi trecuse prin toate greşelile începătorului. Cel mai greu îi fusese să anticipeze starea de boală a păsărilor.

Dar, încet, încet a reuşit să simtă porumbeii.

A înţeles repede că este o mare diferenţă între a vedea şi a observa. Ştia acum că adevăraţii campioni observă lucruri pe care ceilalţi doar speră să le poată vedea.

Acum, cei doi bărbaţi priveau în sus la cerul albastru. Azi se desfăşura prima etapă din acest an, speranţele erau foarte mari.

-          Ionel, spune-mi te rog, există ceva care să dea un imbold în plus porumbeilor, în timpul etapelor de concurs?

-          Totul în natură funcţionează pe baza condiţionării, Mircea, aceasta fiind cea mai puternică unealtă pe care o avem la îndemână. Dacă un porumbel voiajor va fi convins că trebuie să ajungă acasă cât mai repede pentru a-şi recupera partenerul şi a-şi hrăni puişorii, atunci nimic nu-l va opri. Nici canicula, nici vântul, nici păsările răpitoare, nici braconierii, nu vor reuşi să învingă o astfel de pasăre.

Pe cer, în depărtare se putea vedea un punct albastru. Mircea a fost primul care l-a identificat:

-          Priveşte, se pare că este o pasăre de la concurs!

-          Da, spuse Ionel, după câteva momente. Este chiar Last Blue.

Porumbelul albastru se desprinsese repede de stolul cu care zbura. Ultimii zeci de kilometri i-a zburat cu viteză maximă. A văzut copacul cel înalt şi acoperişul albastru şi a plonjat direct pe trapă.

-          O să ajungă un mare campion acest mascul. Sunt sigur de asta, zise Mircea.

-          Să dea Dumnezeu să fie aşa, Mircea! Dar să vezi ce lucru straniu mi s-a întâmplat zilele trecute. Am primit un telefon de la cineva din Polonia.

-          Polonia ai spus? Interesant.

La fel de surprins fusese şi Ionel, în urmă cu o săptămână. Avea clar întipărită în memorie conversaţia. Pe ecranul telefonului mobil apăruse un număr necunoscut. Era un apel internaţional, dar nu cunoştea acel prefix.

-          Alo! răspunsese bărbatul.

-          Bună ziua! Se auzi de la celălalt capăt al conexiunii. Numele meu este Radu Marinescu. Nici nu ştiu cum să încep…

Apoi, bărbatul îi povestise cum, în urmă cu câteva luni, s-a mutat împreună cu familia în Polonia pentru a veni în sprijinul băieţelului său, Mihăiţă, bolnav de autism. Medicii de aici le dăduseră speranţe. Ca părinţi voiau să aibă conştiinţa împăcată că au făcut totul pentru copilul lor, că au luptat până în ultima clipă. Nu ar fi putut trăi cu ideea că se putea face ceva mai mult, iar ei să nu fi încercat acel lucru.

Radu îi spusese apoi de progresele făcute de băieţelul în vârstă de opt ani. Îi povestise cum simplele mâzgălituri, linii fără nicio noimă la o primă vedere, au prins contur în mintea lui.

Suprapunând desenul peste harta Europei de pe biroul său, Radu identificase un traseu care mergea paralel cu Carpaţii Orientali, având ca punct de plecare oraşul Lublin şi ca punct terminus oraşul Ploieşti.

-          Dar ce legătură am eu cu toate aceste lucruri? întrebase surprins Ionel. Eu locuiesc întradevăr în apropiere de Ploieşti, dar...

-          Încă un moment şi o să înţelegeţi, reluase Radu. Acele linii au fost doar prima manifestare a băiatului. Dacă totul ar fi rămas aici, chiar şi mie mi s-ar fi părut o pură coincidenţă, acea asemănare cu traseul paralel cu munţii. Însă, zilele trecute, printre mâzgăliturile indescifrabile am identificat un şir de cifre şi două litere. Nu o să vă vină să credeţi, dar cifrele reprezintă un număr de telefon. Numărul dumneavoastră. Împreună cu soţia mea am căutat informaţii pe Internet. Aşa am descoperit că locuiţi în apropiere de Ploieşti. Aşa am făcut legătura între desenul suprapus peste hartă şi dumneavoastră. Înţelegeţi acum?

Ionel nu ştiuse ce să răspundă, era foarte confuz. De unde putea cunoaşte acel băieţel numărul lui de telefon?

-          După părerea mea, spusese el, este o pură coincidenţă.

-          Aşa am crezut şi noi la început. Însă timp de cinci zile băiatul a scris acest şir de caractere.

După câteva clipe, Ionel întrebase:

-          Dar spuneaţi ceva şi de două litere.

-          Aşa este. Este vorba de literele L şi B. Probabil ştiţi mai bine dumneavoastră ce ar putea însemna.

-          Ar putea însemna orice, îi spusese Ionel.

Acum, Mircea îl privea mut de uimire pe Ionel.

-          M-am tot gândit ce ar putea însemna aceste două litere. Singura variantă, care să aibă legătură cât de cât cu mine ar fi Last Blue. Dar nu văd legătura cu acel băieţel. Şi mai este ceva, Mircea, de care nu am vorbit până acum cu nimeni. Când am auzit prima data numele Mihăiţă, am simţit o senzaţie pe care nu o pot descrie în cuvinte. Un fel de   deja-vu. Mi-a apărut un gând, undeva în străfundul minţii mele, un gând care conecta numele băiatului de porumbelul albastru.

-          Fantastic! exclamă Mircea. Am auzit că autiştii se pot conecta la o lume cu totul şi cu totul deosebită, însă pe mine aceste lucruri mă depăşesc.

-          Şi eu mă simt la fel de confuz, zise Ionel.

Se tot gândise la acea conversaţie. De câte ori intra în crescătorie şi vedea masculul albastru, îi reveneau în minte vorbele bărbatului din Polonia. Ştia că viaţă e plină de miracole, ştia că uneori e mai bine să nu cercetezi anumite întâmplări, ci doar să le accepţi aşa cum vin ele. În lunga sa experienţă columbofilă auzise multe povestiri, unele de-a dreptul de domeniul fantasticului. Pe unele încercase să le înţeleagă, pe altele reuşise doar să le asimileze, însă era convins că miracolele apar tot timpul.

-          Nu putem explica tot ce se întâmplă în Univers, Mircea, continuă Ionel, după câteva clipe. Şi poate e mai bine aşa. Misterul trebuie să facă mereu parte din realitatea noastră. Fără magie, viaţa ar fi mult mai ştearsă, sentimentele ar fi mult diluate iar noi probabil nu am putea trăi la adevărata noastră valoare.

Celelalte parti, aici:
http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/p/viata-de-columbofil.html