Capitolul IV
SEZONUL DE CONCURSURI
“Nu îndrăznim nu pentru că lucrurile sunt
dificile, ci pentru că nu îndrăznim lucrurile sunt dificile.”
-
Seneca
Este întotdeauna fascinant să urmăreşti zborul
porumbeilor la întoarcerea din concursurile columbofile, în special cu un vânt
uşor din față sau chiar fără vânt, pentru că în astfel de condiții ei zboară la
altitudini mai joase.
Este remarcabil cum aceşti porumbei zboară în stol
compact, cu aceeaşi viteză. Uneori, se pot vedea alți porumbei care depăşesc
stolul, însă aceştia se află la o altitudine diferită, acolo unde viteza vântului
este mai mare.
Era pentru prima dată când trăia o asemenea experienţă.
Până la un anumit moment, totul decursese aproape identic: prinderea şi
introducerea în coş, călătoria până la locul de lansare. Însă aici, în loc să
fie eliberat, a fost introdus în alte coşuri împreună cu alți porumbei.
Iar aceşti porumbei nu erau pe aceeaşi frecvenţă cu el. Şi-a dat seama
repede că şi ei se simţeau la fel de străini în acel mijloc de transport care-i
ducea departe.
Din când în când, atunci când maşina de transport se
oprea, putea să-şi reseteze busola internă pentru a identifica poziţia crescătoriei.
Cu cât distanţa se mărea, cu atât acest lucru era mai dificil.
Imediat după eliberare, “Last Blue” s-a ridicat cât
mai sus în aer, încercând să identifice direcţia corectă către casă. Un stol
imens s-a format, fiecare porumbel căutând să-şi găsească propria
individualitate, dar în acelaşi timp să se adapteze şi la noile frecvenţe.
După câteva tururi de recunoaştere, stolul s-a spart
la început în două, apoi, cu cât se apropiau de destinaţie, în cât mai
multe grupuri compacte.
Porumbelul albastru zbura în fruntea unui mic grup,
schimbând periodic altitudinea, în căutarea unui vânt favorabil. Ar fi dorit ca
vântul să-l împingă din spate, însă, în acea zi, acesta bătea dintr-o direcţie
laterală. Şi-a dat seama la timp că micul stol cu care zbura se abătea de la
traiectorie, datorită acestui fapt. A părăsit stolul, fără nicio reţinere,
redresându-şi direcţia de zbor.
Era singur. Ajunsese deja în locurile cunoscute, ştia
că mai avea puţin până acasă. Apoi a văzut copacul înalt şi acoperişul
albastru. A coborât direct pe trapă şi a intrat în crescătorie.
***
Cele mai frumoase momente din sportul columbofil le
reprezintă, cu certitudine, momentele întoarcerii păsărilor din concurs.
- Oare care o să vină primul? se întrebă
Ionel, cu voce tare.
Bărbatul nu dormise aproape deloc noaptea trecută, gândindu-se
la puişorii de porumbel. Îşi pusese mari speranţe în aceşti pui, încă de pe
vremea când îşi alcătuia în minte perechile de reproducţie. Noaptea trecută a
fost prima pe care aceştia o petrecuseră departe de casă, în maşina de
transport a clubului. La antrenamentele private lucrurile erau simple, în
schimb concursurile oficiale erau mult mai dificile, pe de o parte porumbelul
avea de parcurs o distanţă mult mai mare, pe de altă parte va trebui să parcurgă
această distanţă în compania miilor de porumbei străini. Erau destul de mulți
aceia care se pierdeau, lăsându-se purtaţi de inerția stolului.
Ionel a aflat ora lansării, cunoştea distanţa aeriană,
de asemenea, cu ajutorul Internetului a identificat şi direcţia şi intensitatea
vântului la acea oră. Bazându-se pe experienţa proprie, a putut uşor să
calculeze ora sosirii celor mai buni porumbei.
S-a uitat la ceas şi şi-a spus că mai avea cel puţin o
jumătate de oră de aşteptat, până la sosirea primului porumbel sau până la
primirea întâiului telefon. De obicei, columbofilii norocoşi sunt aşa de
entuziasmaţi, atunci când le sosesc primii porumbei, încât îşi sună câţi mai mulţi
prietenii, anunţându-i de sosirea fruntaşilor.
Fiecare columbofil aşteaptă întoarcerea propriilor
păsări din concurs într-un mod unic. Unii preferă să facă asta împreună cu
prietenii şi familia, alţii preferă să fie în compania unei sticle de bere.
Sunt destul de dese şi cazurile în care doi sau mai mulţi columbofili aşteaptă
primii sosiţi împreună, de obicei în crescătoria celui mai bun dintre ei,
emoţiile fiind mai uşor de stăpânit atunci când eşti înconjurat de oameni care
au aceeaşi pasiune ca şi tine. Există şi categoria celor care nu acceptă vizita
nimănui în ziua concursului, de teamă ca nu cumva să li se fure secretele
columbofile.
- Indiferent de grupa din care fac parte, îşi
zise Ionel, îi poţi uşor deosebi pe aceia care au obţinut rezultate bune. Cu mult
înainte de desigilarea ceasurilor de concurs. Aceştia se fac remarcaţi pe
uliţele satului, afişând un zâmbet larg.
În schimb, pe cei care au pierdut nu o să-i poţi vedea la faţă prea curând. E în
firea omului să fie aşa.
Bărbatul trăia la intensitate maximă aceste minute.
Ochii îi erau îndreptaţi către cer, de parcă ar fi vrut să hipnotizeze însuşi vântul,
pentru a-i aduce mai repede puişorii acasă.
Dintr-odată a observat sus pe cer un punct. Punctul a
devenit din ce în ce mai mare. Putea vedea că e vorba de un porumbel. Acesta a
trecut pe deasupra crescătoriei, purtat de vânt, timp în care bărbatul a
încercat să ghicească vecinul norocos, după care porumbelul s-a întors brusc şi
a aterizat pe trapă.
-
Asta
înseamnă să dai lovitura, îşi zise Ionel. Oamenii care cunosc acest sentiment
nu renunţă la el, aşa de uşor.
Telefonul suna. Era Mircea, vecinul columbofil. Ionel
se grăbi să-i răspundă:
-
Alo!
-
Salutare
vecine! Ia spune-mi, pe la ce ora crezi că vor începe să soseasca primii
porumbei?
-
Păi
deja au început, îi spuse Ionel, cu emoţie în glas. “Last Blue” este deja în
volieră.
Mircea a rămas un timp mut, apoi continuă:
-
Eşti
mare, vecine! Felicitări! Eu unul îi asteptam mult mai târziu. Vântul a bătut
cu putere din lateral. Nu ştiu de vreun alt porumbel sosit în zona noastră.
Ionel, însuşi, era uimit de performanţa puiului.
Provenea dintr-o familie de păsări renumită pentru zborurile pe distanţe lungi,
nu se aşteptase să sosească aşa de rapid de la un concurs de viteză.
-
E doar
prima etapă. La toamnă se numără bobocii, glumi acesta.
***
Etapă după etapă, “Last Blue” devenea din ce în ce mai
bun. Mai avea de trecut de un singur hop: concursul derby cu puii din acel an,
cu lansarea din Ucraina, localitatea Nikolaev, de la peste cinci sute de kilometri
distanţă aeriană.
-
Ceva
nu e în regulă cu “Last Blue”, pot simți asta, îi zise Ionel, mai tânărului său
vecin.
-
Probabil
nu este complet recuperat. Sau, probabil, încă mai suferă după pierderea
solzatei, de acum două etape.
-
Nu.
Nici una, nici alta. Este neliniştit. Simte ceva. Sau doar eu simt asta. Nu ştiu
sigur.
-
O să-l
angajezi sau nu la Nikolaev? îl întrebă Mircea.
-
Nu.
Sub nicio formă. Ceva, din interiorul meu, îmi spune că trebuie să-l opresc acasă.
Îmbarcarea porumbeilor pentru etapa derby s-a realizat
într-o zi de joi. Pentru că Ionel avea ore la şcoală, a rugat un prieten să-i îmbarce
păsările, dându-i instrucţiuni exacte în legătură cu seriile inelelor
porumbeilor, care trebuiau angajaţi la acest concurs.
Seara, în faţa volierei, bărbatul a rămas încremenit
pentru câteva minute. “Last Blue” nu era nicăieri. Nu putea concepe aşa ceva. A
fugit către club şi a verificat fişa de îmbarcare. Dintr-o eroare de citire,
“Last Blue” fusese îmbarcat pentru această etapă.
Ziua următoare, un cutremur de pământ s-a produs în
apropierea zonei de lansare.
Concursul a fost o catastrofă. Doar cinci la sută din
porumbeii participanți au ajuns acasă în prima zi. Apoi câţiva în săptămânile
următoare.
“Last Blue” nu s-a aflat printre norocoşi.
© Marius Nicolae
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu