Masina de transport, de Marius Nicolae

Erau pe drum de două zile. Mişcarea de balans a maşinii îi provoca o stare de rău pe care cu greu o putea controla. Privea afară. Cerul, senin în urmă cu câteva ore, devenise dintr-odată înnourat. Simţea adierea vântului. Probabil ploaia va începe în curând.

Oare ce pădure era cea de la orizont? Nu-şi amintea de ea. Până în urmă cu căteva ore recunoscuse toate locurile pe lângă care trecuse. Se pare că de data asta iar ajunsese mai departe. Privea la maşinile care treceau din sens contrar. I-ar fi plăcut să se poată întoarce şi el.

De data asta ce motiv o să invoce pentru a-şi justifica întârzierea în faţa roşcatei? Cu siguranţă astăzi va întârzia din nou. De ce oare era nevoie să se mărească distanţa de fiecare dată? Nu va înţelege niciodată acest lucru.

Îi era foarte dor de partenera sa. Gândul îi fugea în trecut, la ziua în care s-au cunoscut. Fusese dragoste la prima vedere. O văzuse, pe frumoasa roşcată, doar cu o clipă înaintea tovarăşilor săi. A simţit din privirea ei că sentimentele erau reciproce. Îşi amintea de confortabila lor casă, pe care şi-o amenajaseră împreună. Primise destul de mult sprijin din exterior, trebuia să recunoască. Cineva acolo sus îl iubea, era sigur de asta.

Nu-i făcea plăcere să stea departe de ea. Mai ales acum când aceasta trecea printr-o perioadă mai vulnerabilă. Data trecută când fusese plecat, departe de casă, fiul lor era foarte mic. De abia începuse să facă primii paşi. Acum acesta se făcuse mare, în curând va fi gata să plece la casa lui. Va avea din nou spaţiu suficient pentru el şi bătrâna lui roşcată. Înaintarea în vârstă nu schimbase cu nimic atracţia sa pentru ea. Ba din contră, se iubeau mai mult ca oricând.

Simţea o deosebită atracţie pentru locul în care se născuse. Nu fusese niciodată tentat să-şi schimbe domiciliul. Erau destui aceia care nu-l înţelegeau, nu înţeleseră niciodată fidelitatea lui faţă de locul căruia îi aparţinea şi faţă de partenera sa de-o viaţă. Mulţi cedau tentaţiei unei vieţi mai liniştite, şi alegeau să rămână departe de casă. Însă el înţelesese, de foarte multă vreme, că nu poţi trăi cu adevărat, nu poţi fi cu adevărat fericit decât acolo unde te-ai născut, acolo unde a-i văzut pentru prima dată lumina zilei. Simţea, cumva, că acel loc face parte din el, iar el aparţinea, de asemenea, acelui loc pentru totdeauna.

Maşina se opri şi uşile se deschiseră. Acesta era, de obicei, semnalul că se puteau întoarce acasă.

***

Sute de porumbei ieşiră repede din maşina de transport. Aerul era plin de praf si puf. Privi în sus la stolul uriaş care se formase. Îi plăcea să urmărească zborul păsărilor, iubea să fie înconjurat de cât mai mulţi porumbei.

Îşi deschise aripile şi zbură afară, alăturându-se acestora. Iubea zborul, iubea libertatea pe care i-o dădea acesta. Căută o altitudine cu vânt favorabil şi porni cu toată viteza spre casă, acolo unde îl aştepta roşcata sa. Spera să ajungă înainte ca un alt mascul să o prindă în mrejele sale. Ştia cât de vulnerabilă erau porumbiţele, înainte de a depune primul ou. Însă avea încredere în ea. Ştia că şi ea îl iubeşte la fel de mult...

Alte povestiri cu final neasteptat, aici:
http://porumbeivoiajori-marius.blogspot.ro/p/eseuri.html